Blogosz

MESE NINCS.

Hogyan kábítószerezzünk helyesen? Cum să ne drogăm corect?

2012. augusztus 21. 12:43 - BlogoszEditor

 

Ezt a következő Samizdatnak írtam. Amely nem tudom még, mikor fog megjelenni. Itt van tehát az anyag (anyag - heh :) ) most, előzetesnek.

Aztán majd lekapom valamikor holnap, hogy a folyóiratban mégse legyen utóközlés. S ha majd ott megjelent, visszaélesítem itt is. Úgyhogy tessék.

Hogyan kábítószerezzünk helyesen?

Óó, igen, woohoo! Drogos vagyok! Mégpdig a menthetetlen fajtából. Mert imádok az lenni! Sőt, egyre mélyebbre megyek benne, vagy egyre mélyebbre visz magával – s én örömmel hagyom. Vagyis hát egyre magasabbra – ha már drogról van szó, ugye.

Pedig nem használok tudatmódosító szereket. Most majdnem ezt mondtam. Pedig dehogynem – csak épp olyanokat, amelyek használatáért nem üldöznek. A két fő hatóanyag a zene – és az a valami csodás belső állapot, amely azonnal elkezd kibontakozni, ha egyszercsak felébred a zenére. És a legkönnyebben nyáron ébred fel. Bár télen is megesik.

(Csek, csek, vantú, vantú, csekvantú!)

Ó, dehogy: nem közhely ez. Csakis azoknak közhely, akik csupán beszélnek róla, de sosem érezték meg igazán. Sőt: nem érezték át. Messze elmaradtak már a közhelyek – s minden más is, ami buta, vagy rossz, vagy nehézkes, vagy akármilyen ballaszt. Érzem, tudom én: ezekhez hozzájön még jópár más hatóanyag, ami végül mámoros repüléssé teszi az egészet – de az nem világos számomra, hogy pontosan mik is ezek, mik kellenek még ahhoz, hogy ezt az állapotot előidézzék. De nem is fontos. Én megélni imádom ezt, nem pedig vizsgálgatni, hogy miért van.

(Wányányáu, nyáu, wányáu!)

 

P1580028 (2).JPG

 

Igazi trippelés. És soha nincs benne bad trip, csakis jóféle. És nagyon sokáig tart. Hónapokig. Úgyhogy drogos vagyok, igen. És szó sem lehet persze rehabről. Mert ez valami csodás eufória. Érzem, ahogy a szellemieken túl valami fizikai, kémiai folyamatokat is működtet bennem. Valami nagyon fontos energiák és löttyök (nem, nem a sör, hanem odabent termelődő csodacuccok) áradnak szét bennem ilyenkor. Mint a tápoldat a virágoknak: színesebb, nagyobb és erősebb leszek ezektől a bennem keletkező varázsszerektől.

(Dzs-zs-ddzsdzsds! Tá-tá-tá-rááá-tdádádádádááá: dzzzsss!)

És hatalmasra nő a szívem. És testvéreket keres azonnal, és talál. És mindent ad, s mindent befogad, ami jó. Márpedig ilyenkor minden jó. És mindenki. Valahogy mindenkiben meglátni a pozitívumot, egyszerre mindenki jó fej lesz, mindenkit érdemes megismerni, a negatívumok könnyedén meghaladhatóak, mindenki érdekes és csillogó és szikrázó. Ahogy minden más is. Minden csodás, minden könnyed, egyszerű, világos, mégis  minden lehet elgondolkodtató, nagyszerű kis gondolatokat gerjesztő. Mert a kreativitás is egyre csak nő az emberben ilyenkor. Ahogy az összes minőség, tudás, képesség, ami jó. A rossz pedig már rég nem is létezik. Egyszerűen startoláskor odalent maradt a földön, hiszen a rossz képtelen a szabad szárnyalásra.

(Tss, tss, d-d-d-d-dzzss, páuuu!)

 

P1580029 (2).JPG

Református vagyok, de valahogy Buddhával ölelkezem ilyenkor. És ő mindent megmutat. Sőt, mindent megmutatunk egymásnak, mindent megtanítunk a másiknak. Vagy inkább csak átismételjük – hiszen egyszerre mindent tudunk már eleve, ami számít. És nem sok számít, de az nagyon. Valahogy nem tudom, de egy szinten vagyunk, s ezen ő nem sértődik meg, én meg valamiért nem lepődöm meg, hanem olyan természetesnek tűnik. Mindenki, aki velünk van, egy szinten van: tudjuk, hogy csak néhány egyszerű dologból áll össze az egész. Megmutatjuk egymásnak a kertjeinket, ahol ezek nőnek, virágoznak – nem, nem kender, nem is mák, semmi ilyesmi. Virágok. S mindenki vihet a másiktól pár magot, vagy tövet.

(Pám-pám-pám-pááá. Áááá. Uuuuuooowww!)

De aztán nem viszünk. Mert minek? Úgyis minden tökéletes. És ezen az úton semi sem kell, ami visszahúz, amit fogni kelljen, őrízni, vagy akármit tenni akármivel. A repülés közben meg csak zavaró a csomag.

(Máuu-máu-u. Máu-máu-mámá-uu-uuu-úúúúú!)

Szóval ilyenek vannak. És szinte még semmit sem mondtam el róla. Mert ez semmi még. Ezerféle. Itt lüktet bennem az univerzum, s itt csavarog bennem az összes tudás valahol. Azt csinál, amit akar. Fogalmam sincs, min ügyködik éppen. Úgyis csak jól sül el minden.

(Pushthetempo, breakthetempo, pushthetempo, breakit, bre-breakit-breakitdown!)

 

P1580031.JPG

Egyszer azt mondta nekem valaki, miközben épp hagytam, hogy zúduljon ránk a zene valamelyik koncerten: “Soha nem fogod tudni abbahagyni.” És  úgy nézem – hála istennek – , igaza lett. Nem mondtam neki semmit, de a mai napig nem értem: eleve miért kellene? Meg miről van szó, s hogy működhet agy ilyen fordítottan? S lám, a nehéz, az ér(t)etlen, a nem nyitott, a semmilyen, a bad karmát (maguk felé is) sugárzó emberek elmaradnak hát, igen hamar. Még felszállás előtt. De velük sincs baj. Ők csak pislogjanak és értetlenkedjenek. Senkivel sincs. Mindenkinek ott a helye, ahol. Ahonnan nézeget. Minden jól van. Ja, és még valami: egyre többen vannak a környezetemben, akik egyszerűen kijelentik: ők már öregnek érzik magukat ehhez. Igen: abban a pillanatban, amikor ez elhangzik, meg is teremtődik maga a valóság-börtön. És immár akkor azok is: öreggé tették magukat hozzá. Meg azzal foglalkoznak, ki nézi, és ki mit lát, és hogyan látja. Öreg hiba. Hogy úgy mondjam.

(Ah-uh, ahahahhh, uhuhuhhh.)

Hogy aztán az egy-egy évben általában  4-5 hónapot tartó ilyen szárnyalásnak miként van vége? Azt nem tudom, nem nagyon emlékszem így konkrétan. Közben persze, amíg ezerrel tart a zenebuddhizmus, a nyár, meg az egész édes kín, eszébe jut az embernek, hogy nehogy Ikaruszként érjen véget a csoda, vagy nehogy valami bipoláris cucc bevezetője legyen ez, hogy ennyire fent lehet lenni agyban, szellemben, tudatban. De nem szokott az lenni. Nincs veszély. A két trip közötti időszakok kezdetekor valahogy finoman, puhán, észrevétlenül talajt ér a talp ismét, nincs lezuhanás, becsapódás, nincs hullámvölgy sem.

(Weeeew-mrrrr-rrrr-rrrr-hhhhh-ssssshhhtt-zzzzzzz…)

P1580038.JPG

No. Hát körülbelül ennyit szántam bevezetésnek. Mert egyébként arról gondoltam írni, hogy milyen kulturális felhajtóerők dolgoztak azokon a kulturális rendezvényeken, ahol idén kulturáltan megfordulok. Vagyis a debreceni Campuson, a budapesti Cinetripen, a Szigeten, valamint a marosvásárhelyi Félszigeten.

De végülis ilyenek. Pont ilyenek. Amit mondtam.

P1580052.JPG

Konkrétumok? Azok kellenének egy ilyen témájú írásba? Igen? Hát ott vannak. Fennebb. Fent, magasan, up in the ayer. :) Meg a helyszíneken. És az agyban, szívben, zsigerben, nyirokban. Tüdőben és bőr alatt is. Asszem. Mindenütt. Na, hadd szóljon akkor!

Szóval kész: kérem a tűt! A lemezjátszóét, természetesen. Hadd szúrom fel magam még egy adag csodával. Nyáunyáu, wányányáu. En kíp it onenon. En on...


----------------

Cum să ne drogăm corect?

Ooo, da! Wowww! Sunt dependent de droguri! Şi fac parte din categoria incurabililor. Că îmi şi place să fiu drogat. Ba mai mult, mă adâncesc și mai tare în ele. Sau mă adâncesc ele pe mine tot mai tare, iar eu mă las în voia lor, cu bucurie. Adică mă înalț tot mai mult - că e vorba de droguri, nu-i așa?

Deși nu folosesc substanțe care să-mi modifice conștientul. Era să zic aşa. Dar de fapt… cum să nu? Doar că sunt acele substanțe pentru a căror utilizare nu mă persecută autorităţile. Cele două substanțe active sunt muzica și acel sentiment intern ciudat și minunat care începe să se dezlănțuiască imediat ce este trezit de muzică. Iar cel mai ușor se trezeşte pe timp de vară. Deși se mai întâmplă și iarna.


(Check, check, one two, one two, cecuantuu!)


O, nu: ăsta nu e un loc public. E o banalitate doar pentru cei care doar vorbesc despre el, dar nu l-au simțit niciodată cu adevărat. Ba mai mult: nu l-au trăit nici măcar o singură dată. Banalităţile au rămas departe în spate, alături de tot ce e prost sau rău sau dificil sau orice alt tip de balast. Simt, știu: la toate acestea se mai adaugă multe substanțe active care transformă totul într-un zbor feeric - dar nu mi-e clar ce anume sunt toate acestea, de ce ingrediente mai este nevoie pentru a provoca această stare. Dar nici nu e important. Ador să trăiesc asta și nu să analizez motivele pentru care această stare există.

(Meow-wow-miaooo-oo!)

Un adevărat tripping. Niciodată un bad trip, ci numai trip după trip. Și ține foarte mult. Luni de zile. Așa că, da, sunt dependent de droguri. Iar în mod evident nu poate fi vorba de vreo detoxifiere – no rehab, I say no, no, no. Că asta e o minunată euforie. Simt cum, dincolo de cele mentale, au loc în mine și niște reacții fizice, chimice. Ceva energii foarte importante și niște lichide (nu, nu e berea, ci o poţiune  care se produce în interior) mă împânzesc în asemenea perioade. Precum soluțiile nutritive pentru flori: devin mai colorat, mai mare și mai puternic din cauza acestor licori magice care se produc în mine.

(J-j-j-jjjj! Dadadam-dam-ddam: djjjjj!)


Iar inimia îmi crește necontenit: devine enormă. Și caută imediat frați, pe care îi și găsește repede. Și dă totul și primește tot ce e bun. Dar în asemenea situații totul este bun. Și toți sunt buni. Văd numai ce e pozitiv în toată lumea: dintr-o dată toți sunt de gașcă, merită să-i cunoști pe toți, iar partea negativă e ușor de trecut peste, toată lumea e interesantă și strălucitoare și scoate scântei. Ca şi lumea din jur. Totul e minunat, ușor, clar - și totuși ca totul îţi dă şi de gândit, îți provoacă gânduri excepționale. Această stare crește creativitatea. Așa cum cresc toate calităţile: toată (con)știința, toate aptitudinile, tot ce e bun. Iar răul nici măcar nu mai există, demult. Pur și simplu a rămas din start acolo jos, pe pământ, căci răul e incapabil să zboare liber.

(Tşş, tşş, d-d-dd-jjjjjj, poooww!)

Sunt reformat, dar parcă mă îmbrățișez cu Buddha în asemenea momente. Iar el îmi arată tot. Ba mai mult: ne arătăm totul unul altuia și ne învățăm totul unul pe celălalt. Sau mai degrabă doar recapitulăm - căci, de la bun început, noi știm tot ceea ce contează. Nu există multe care să conteze, dar ceea ce contează cu adevărat, e foarte important. Nu știu cum, dar suntem pe același nivel, iar el nu se supără pentru asta. Iar eu nu mă mir, ci totul mi se pare atât de natural! Toți cei care sunt cu noi sunt la același nivel: știm că totul este format din câteva lucruri simple. Ne arătăm grădinile, cele în care toate acestea cresc, înfloresc. Nu, nu e vorba despre cânepă și nici despre mac, nimic de acest gen, din care ai putea face stupefiante. Ci sunt doar flori. Și fiecare poate lua de la celălalt câteva semințe sau niște tulpini.

(Pam-pam-pam-paaa. Aaaa. Uuuuuooowww!)


Dar până la urmă nu mai luăm, nu mai ducem nimic. Pentru ce să ne mai complicăm cu aşa ceva? Oricum totul e perfect. Iar pe acest drum nu este nevoie de nimic care să ne tragă înapoi sau care să trebuiască ținut cu mâna sau care să fie păzit sau cu care să se facă ceva, orice-ar fi acel ceva. Bagajul doar te încurcă în timpul zborului.

(Meowww-mau-u. Mau-mau-mamama-uu-uuu-uuuuuu!)

Deci cam aşa stau lucrurile. Și încă aproape că nu am povestit nimic. Că asta e nimic. Sunt mii de lucruri de zis. Universul pulsează aici în mine și toată știința hoinărește prin mine pe undeva. Face ce vrea. Habar nu am la ce-i stă capul acum. Oricum, totul iese bine.

(Pushthetempo, breakthetempo, pushthetempo, breakit, bre-breakit-breakitdown!)


Odată, în timp ce tocmai am lăsat ca muzica să se năpustească asupra noastră la un concert, cineva mi-a spus: „Niciodată n-o să poți să te lași, să te opreşti din asta”. Din câte văd, har Domnului, a avut dreptate tipa. Nu i-am spus nimic, dar nici nu am înțeles nici până în ziua de azi: de ce ar trebui să mă las? De fapt despre ce e vorba și cum poate o minte să gândească atât de încâlcit?

Și iată că oamenii greoi, închişi mental, necopți, cu gândire obtuză și cei care emană o karma negativă rămân în spate. Și încă destul de rapid. Înainte de decolare. Dar nu sunt probleme nici cu ei. Ei doar să clipească și să minuneze. Nu avem probleme cu nimeni. Locul fiecăruia e tocmai acolo unde se află momentan. Acolo de unde se tot miră. Totul e în regulă.

A, și încă ceva: sunt din ce în ce mai mulți în jurul meu care spun că ei se simt prea bătrâni pentru așa ceva. Da: în momentul în care se pronunță așa ceva, apare însăși închisoarea realității. Iar în acel moment chiar că sunt bătrâni: s-au auto-îmbătrânit. Și se ocupă de chestiuni cum ar fi “cine se uită” sau “cine, ce vede” sau “cine, cum vede”. Greșeală bătrânească. Ca să spun aşa.

(Ah-uh, ahahahhh, uhuhuhhh.)


Cât despre felul în care se încheie un asemenea zbor - care durează de regulă 4 - 5 luni -, păi… de asta nu prea știu. Nu prea îmi aduc aminte la modul concret. Între timp, bineînțeles (în timp ce mai durează acest budhism muzical, şi mai ţine vara și întregul chin dulce), omul își amintește ca nu cumva minunea asta să se termine precum în cazul lui Icar. Sau ca totul să nu cumva să fie începutul unui sindrom bipolar - căci atât de suspect de sus se poate ajunge mental, spiritual. Dar de obicei nu se întâmplă așa. Niciun pericol în acest sens. La începutul perioadelor de pauză dintre cele două zboruri, picioarele ating din nou solul fin, lin, moale, uşor. Nici vorbă de prăbușire sau de impact.

(Weeeew-mrrrr-rrrr-rrrr-hhhhh-ssssshhhtt-zzzzzzz…)

Bun. Deci cam atât am vrut să vă spun în chip de introducere. Căci, de fapt, am vrut să scriu despre forțele culturale care au animat acele evenimente de gen „festival”, la care am participat în acest an. Mă refer la Campus-ul de la Debrecen, la Cinetrip-ul de la Budapesta, la Sziget de la Budapesta și la Peninsula de la Târgu Mureș. Dar până la urmă așa sunt ele. Exact așa. Cum spuneam.
Ceva concret? Ar fi nevoie şi de așa ceva într-un astfel de articol? Da? Păi e acolo. Mai sus. Sus, la înălțime, sus în aer. Și în locurile cu pricina. Și în creier, inimă, în măruntaie și în limfă. În plămâni și sub piele. Așa cred. Peste tot.

Atunci, să sune! Deci gata: acul, vă rog! Acul de la pick-up, în mod evident. Ia să-mi injectez încă o doză de minune!
Pam-pam-dadadadadammm-woooo! Ănd kip it on ăn on. Ăn on...

Szólj hozzá!

A bejegyzés trackback címe:

https://mesenincs.blog.hu/api/trackback/id/tr884722980

Kommentek:

A hozzászólások a vonatkozó jogszabályok  értelmében felhasználói tartalomnak minősülnek, értük a szolgáltatás technikai  üzemeltetője semmilyen felelősséget nem vállal, azokat nem ellenőrzi. Kifogás esetén forduljon a blog szerkesztőjéhez. Részletek a  Felhasználási feltételekben és az adatvédelmi tájékoztatóban.

Nincsenek hozzászólások.