Blogosz

MESE NINCS.

Poate că vă recunoaşteţi şi Dvs... – e gata Muianul

2015. július 11. 13:47 - BlogoszEditor

Oh, chiar: vă mai amintiţi de runda mai serioasă a ultimului campionat de plângeri? (Desigur, întrebarea asta nu se adresează celor care nici nu sunt orădeni şi/ sau nici nu au auzit despre tot la vremea respectivă, ş. a.- însă le poate fi instructiv şi acestora. Aş spune asta, dacă nu ar suna tâmpit cuvântul instructiv…) Nu, cu siguranţă nu vă amintiţi. Mai ales aceia care au terminat în locuri distinse, fără să fi vrut. Posibil aceştia nu îşi mai  amintesc de nimic. Deşi acum e adevărata premiere. Se întâmplă aşadar faptul că acum s-a copt proiectul Muian, acum s-a omogenizat, acum a devenit un vernisaj plin de umor, ironic, care aduce puţin a instantaneu social.

S-ar putea numi şi acţiune artistică. Nu îl numesc aşa, pentru că după părerea mea mai lipseşte ceva pe undeva ca proiectul să fie cu adevărat artă în zilele de azi. Potrivit colegilor din cadrul proiectului, este artă în adevăratul sens al cuvântului. După părerea mea nu este aşa, dar se apropie şi de artă, în orice caz. În viziunea mea este mai degrabă o acţiune de gherilă, care i-a scos din tufiş pe cei gri care se ascundeau acolo. A-i vâna mai nou pe aceştia nu este artă, e mai degrabă un sport, pentru că sunt şi mulţi, molâi şi proşti pentru a nu putea fi ochiţi şi puşi la pământ cu uşurinţă, deci chiar nu este mare scofală. Nu e kunst. (A se înţelege: deci nu e Kunst.) Totuşi merită să fie bâzâiţi, deoarece ei sunt majoritatea peste tot şi trag în spate totul, respectiv pe toţi.

Deci baza proiectului Muian a fost ca în timpul unor nopţi să apară o faţă pe numeroase clădiri ale Oradiei (imobiliare reprezentative, monumente de artă, locuri frecventate, precum şi lăturalnice, mai mult de 70 locuri). Cu ajutorul unor stenciluri, aceeaşi faţă a fost expusă peste tot în vălul nopţii: făţăul conducătorului Galeriei orădene Visual Kontakt, având dedesubt inscripţia Vă aştept în galerie. În multe părţi se poate vedea şi până azi. E puţin plictisitor să îl vezi zilnic. Desigur, majoritatea a crezut că este autopublicitatea unui vandal nebun. O chestie care e parţial aşa. Dar e mult mai mult de atât, şi e şi altceva. Esenţa a fost tocmai asta de fapt, acest timp slab, uite cum zboară păsărica, şi între timp se fotografiază toţi şi tot. Chiar asta, ce se crede despre acest tot, cum se reacţionează faţă de el. Şi din sintetizarea tuturor acestor reacţii se constituie acum în sfârşit rodul proiectului - trei ani mai târziu. Un vernisaj care prezintă unde se găseşte societatea noastră, în cinci săli aranjate tematic. Ce reacţii există faţă de o acţiune care are de fapt menirea de a fi test. Sunt cuvinte mari acestea? Pe dracu’. Testul, sau mai degrabă luarea mulajului a funcţionat foarte bine.
 
Aşa cum era de aşteptat, mediocritatea a reacţionat prima, mediocru, aşa cum era de aşteptat. Un anumit Szombati Gille Tamás a scris prima dată un text plângăreţ, urlător, prostesc, serios de gol şi nicidecum profund, plin de locuri comune despre tot, într-un cotidian local cu greutate chiar în comparaţie cu acest nivel. Un gri orădean, un fel de orădenism gri. Că vai, nu îi trebuie o asemenea invitaţie, nu merge la galerie, cu toate că nu ştie ce-i asta, dar din asta nu. La vremea respectivă nu ştiam nici eu ce este cu întreg proiectul, dar era clar că nu e ceea ce scrie el sau faptul din cauza căruia a pornit isteria. Ba mai mult, mi se pare dubios faptul că scopul e descoperirea acestor oameni care nu înţeleg pentru ca mai apoi să fie aşezaţi în faţa oglinzii şi a unui teleobiectiv mare. Deci am şi scris asta, după care mi-a răspuns Borsi Balázs, redactorul-şef de atunci, într-un mod adecvat provincial, printr-o acţiune ipocrită (într-un mesaj privat publicase deja o prostie care mă mânjea în ziarul lor, yeah!) şi de aici totul a mers ca pe roate. Şi-au făcut treaba cei cu părerile, dar mai ales trolii, agitaţii, crizaţii, încremeniţii. Au apărat arta, evident cu prostii de genul există artă bună şi rea şi asta este cea rea, dăunătoare, periculoasă şi toate celelalte absurdităţi obişnuite - dar în fond cred că artei   i-a păsat cât se poate de puţin. Ceea ce a fost bun per total a fost faptul că reacţiile au început să curgă şiroaie - chiar asta trebuia pentru ca proiectul să funcţioneze. Multă materie primă care să arate unde suntem.      
   
Până atunci fusesem doar un privitor din exterior care voia să înţeleagă faptul că aici e vorba despre o acţiune provocatoare (în care, după părerea mea, există mai puţină artă şi mai multă provocare, în orice caz fiind bună pentru ca unii să se prezinte de bună voie la un fel de recensământ - cei care n-au înţeles şi cei mai gri, cărora le mai place şi să joace pe scenă, strălucind într-un cerc de văicăreli şi de salvare a culturii, neînţelegând nimic din tot, având atâta afinitate faţă de artă cât ar avea şi un suport de hârtie). Na, în acest punct am fost rugat să fiu şi eu colaborator al proiectului. Şi de aici am fost şi eu o parte, mai apoi un motor al Muianului. Soseau din ce în ce mai multe reacţii - a fost o muncă destul de grea să le documentez, să le arhivez. Cu toate că a venit sistematizarea.
 
De altfel, au fost reacţii cu duiumul. După un timp nu se tânguiau şi se umflau în pene doar tinerii blajini care nu se pricep la nimic, pe care nu îi întreba nimeni nimic - dar totuşi e bine că s-au aşezat în poza mare de la sine - ci au venit şi părerile pertinente. Am luat interviuri, am cerut păreri feţelor care cred că ar înota în curentul superior, considerându-se adevăraţi, de la personajele vieţii artistice cvasi oficiale, de la conducătorii unor instituţii publice, ş. a. Şi desigur între timp am strâns conştiincios o groază de comentarii apărute, apoi extinse în mass media comunităţii. Apoi au sosit şi ameninţări- şi pe alea. Şi deja totul mergea mai departe în propriul mod auto-excitant. Dacă odată se vor trezi reciproc cei cu văicărelile şi apoi o vor lua razna, atunci îşi vor face treaba după, cultivând materia primă în mod conştiincios.
Această fază a durat mai multe luni, iar după aceasta trebuia să se decidă sub ce formă va fi prezentabil materialul enorm. În propria stare completă, sub nicio formă. În acelaşi timp trebuie să i se dea o formă, ca să fie parcurs, vizibil, într-un soi de vernisaj, instalaţie, performance.
Au fost o groază de idei, de la a scrie o mică dramă doar din textele comentariilor până la a picta întreaga dezbatere interminabilă de pe facebook, alături de păreri; adică s-ar fi realizat picturi în ulei după screenshoturile care s-au făcut după mai sus-numitele păreri. (O asemenea pictură se poate vedea, de exemplu, în ultimul material până la urmă, la expoziţie.)
Ei, eram în punctul în care vă spuneam că acum s-a concretizat totul. Mulţi se pot regăsi în materialul vernisajului. Vor fi unii care nu se vor bucura şi probabil unii pentru care propoziţia din urmă nici nu va exprima ceea ce simt. Dar asta e, dacă aşa s-au aşezat în poză, aşa a ieşit. Reacţiile menţin proiectul în viaţă în continuare; dacă vă place, sunt părţi ale sale. Mai jos vă arăt doar câteva, care nu oglindesc deloc atmosfera mult mai unitară a întregului vernisaj. Doar câteva poze nereuşite, scuze. Am grijă să nu divulg totul - poantele. (Vă rog să daţi click pe fotografie pentru a vizualiza aceste câteva poze.)
 
După părerea mea, totul a ieşit cu multe poante. În ultima fază nu am mai participat, astfel mi-am permis probabil să îmi dau cu părerea ca privitor, vizitator. Materialul celor cinci săli este inspirat, distractiv şi atât de cuprinzător încât e de recomandat să se petreacă mult timp în aceste încăperi. Dintre toate vernisajele de până acum, acesta trebuie examinat cel mai mult. Şi sunt multe soluţii mărunte care fac totul şi mai viu. Vă dezvăluim una dintre acestea: deja la sosire te apucă pandaliile când vezi că te întâmpină un grup mare de feciori bătăuşi care n-au ce căuta acolo, extraordinari de săliţi, taciturni, marţiali, tipic balcanici, care după ce lasă vizitatorii în săli, îi necăjesc (ăştia cu ceafa groasă), urmărindu-i muţi pe oameni, patrulând prin încăperi, înţepenind uneori în poziţii power, privind ameninţător viermişorii de vizitatori. Aceştia reprezintă extraordinar de bine pătura care avea cele mai aprinse pretenţii de sânge în numele salvării culturii, de fapt - în prima fază a proiectului Muian. Sau mai este o chestie - într-una din săli chiar este un zid separat (după părerea mea, este zidul plângerii, mai exact zidul văicărelilor), dedicat acelor persoane, respectiv muncitorimii acestora care s-au grăbit să comenteze cel mai zgomotos la adresa unui lucru care nu se ştia ce va fi încă la vremea respectivă.
 
Deci a ieşit foarte bine, cu toate că până la urmă instalaţia-performance-vernisaj prezintă doar o frântură din materialul enorm. Însă e prezentată partea cea mai relevantă- deci imaginea de ansamblu se vede excelent prin acestea. Vernisajul a fost ieri, la Oradea, în galeria de pe strada Albacului 54. Ah, şi unde se poate vedea? Nicăieri. Acesta nu este un spaţiu de expoziţii permanent deschis, se ştie când este vreun eveniment, cum ar fi ziua de ieri, atunci se poate merge şi gata. Aşa e asta. Şi cum este asta. :D
Materialul proiectului Muian va porni într-un turneu în cele ce urmează. Prima dată se va putea privi în capitală, apoi în spaţii artistice internaţionale. Felicitări tuturor. Mai ales acelora care ne-au dat ingrediente prin grija lor continuă faţă de cultură. Şi le mulţumesc tuturor. Mai ales celor care.
Szólj hozzá!

A bejegyzés trackback címe:

https://mesenincs.blog.hu/api/trackback/id/tr17617946

Kommentek:

A hozzászólások a vonatkozó jogszabályok  értelmében felhasználói tartalomnak minősülnek, értük a szolgáltatás technikai  üzemeltetője semmilyen felelősséget nem vállal, azokat nem ellenőrzi. Kifogás esetén forduljon a blog szerkesztőjéhez. Részletek a  Felhasználási feltételekben és az adatvédelmi tájékoztatóban.

Nincsenek hozzászólások.
süti beállítások módosítása